Suveranitatea unui stat poate fi privită şi din punct de vedere politic, acest lucru implicând existenţa unor competenţe şi puteri distincte, precum capacitatea de a acţiona într-un anumit mod în diferite situaţii. Krasner (1999) sugerează că această abilitate are o dublă conotaţie, demonstrând pe de o parte posibilitatea de a acţiona în plan intern şi, pe de altă parte, capacitatea de a controla tranzacţiile transfrontaliere. Aşadar, suvernitatea comportă două accepţiuni: ca statut juridic, deţinut sau nu de un stat în plan internaţional, dar şi o coroborare de puteri şi capacităţi, de o mai mare sau mai mică extindere.
A sugera ca o integrare accentuata in Uniunea Europeana duce la pierderea suveranitatii tine de o retorica nationalista, golita de continut. Conceptul de suveranitate a evoluat continuu, trecand de la conceptia “traditionala”, asa cum a fost inteleasa dupa pacea de la Westphalia la o viziune nuantata, care presupune cele doua acceptiuni mentionate mai sus. Statele din cadrul UE nu isi pierd statutul juridic, ci, prin delegarea atributiilor, transfera o parte din competente la nivel supra-statal.
This entry was posted
on noiembrie 26, 2007 at 6:27 pm and is filed under Uncategorized.
You can subscribe via RSS 2.0 feed to this post's comments.
You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.
