Pe de alta parte, Marea Britanie va impune restrictii pe piata muncii pentru muncitorii necalificati din afara Uniunii Europene, existand estimari privind deschiderea a 12000 de locuri pentru muncitorii din Romania si Bulgaria.

Potentiala ipoteza: actori care la prima vedere par dificili si inabordabili in constructul european pot oferi oportunitati nebanuite pana acum. Nu exista castigatori sau perdanti absoluti- totul depinde de dorinta de implicare si de urmarirea intereselor proprii de către fiecare stat in parte.

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a fost unul dintre obiectivele cele mai râvnite pentru definirea “unei identităţi a Uniunii pe arena internaţională”, pe fondul apariţiei condiţiilor politice şi militare-evenimentele din Europa de Est- favorabile conceperii progresive a unui sistem european de securitate, esenţial unui centru mondial de putere.

Acest sector a prezentat contradicţii din faza iniţială şi este, în continuare, controversat. Iniţial, PESC nu a reprezentat o “politică” în adevăratul sens al cuvântului, neavând un cadru juridico-instituţional suficient de puternic. S-a proiectat treptat ca politică “comună pentru Uniune şi statele membre”, globală şi progresivă, dar nu “comunitară”, fiind situată între politicile exclusiv-comunitare şi pilonul exclusiv interguvernamental- Justitie si Afaceri Interne.
La realizarea PESC s-au asociat instituţii- Comisia, Consiliul, Parlamentul European – având capacitatea de a decide, prin majoritate calificată, “Acţiuni Comune”.
Ca inovaţii, PESC a adus: includerea noţiunii de apărare pe lângă cea de securitate, aprofundată, implementarea unui nou cadru instituţional subordonat principiilor unităţii şi coeziunii, introducerea deciziei prin majoritate calificată, dar şi trecerea de la consens la unanimitate pentru deciziile cu caracter general şi elaborarea unor mecanisme comune de acţiune.

În ciuda succeselor întregistrate cu PESC, exista o anumita doza de scepticism cu privire la capacitatea reala a Uniunii de a gestiona crize politice serioase pe plan extern, implicand un conflict armat. Explicatii posibile sunt dorinţa statelor naţionale de a-şi menţine suveranitatea în privinţa deciziilor referitoare la politica externă, o slabă instituţionalizare a structurilor supranaţionale de luare a deciziilor sau lipsa implicarii statelor membre pentru a-si redefini prioritatile strategice si interesele individuale.

    Viziunea federală a fost văzută în opoziţie cu interguvernamentalismul, perspectivă care este instituţional reprezentată de Consiliul European şi de Consiliul de Miniştri.

Adepţii tradiţiei interguvernamentaliste şi-au concentrat atenţia asupra conferinţelor interguvernamentale care au condus la revizuirea tratatelor, instituţiilor care reprezintă statele membre, rolul statelor membre în procesul de luare a deciziilor şi zonele politice care ţin de Justitie si Afaceri Interne şi Politica Externa si de Securitate Comuna. Reprezentanţii interguvernamentalismului văd statele membre drept deţinătoarele suveranităţii şi a deciziei asupra integrării, în timp ce adepţii federalismului apară delegarea suveranităţii şi structurarea puterii pe mai multe niveluri.

Regulile Parlamentului European precizeaza clar ca un grup parlamentar nu se poate forma decat daca are sustinerea a cel putin 19 europarlamentari din cinci tari diferite. Grupul politic mentionat mai sus se formase dupa ianuarie 2007, din Frontul National Francez,  Partidul Libertatii (Austria),  Vlaams Belang (partidul nationalistilor flamanzi),  Fiamma Tricolore (Italia),  National  Union Attack (Bulgaria) si un  independent si era condus de  francezul Bruno Gollnisch (acuzat la un moment dat de negarea Holocaustului).  Printre membrii ITS o mentionam  pe Alessandra Mussolini, nepoata dictatorului italian si pe Marine Le Penn, fiica liderului extremist francez. ITS promoveaza valori ca familia, civilizatia europeana, crestinismul si se opune aderarii Turciei si imigratiei (ironic, avand in vedere forma de constituire), contestand inclusiv Tratatul de Reforma.

Prin caracteristicile sale MDC contrastează în mod evident cu metoda comunitară, care implică transferul de suveranitate dinspre nivelul naţional spre cel comunitar, adoptarea politicilor comune de triunghiul instituţional clasic reprezentând combinarea interguvernamentalismului cu supranaţionalismul, rolul central jucat de instituţia supranaţională – Comisia – în elaborarea şi implementarea politicilor comune şi în supravegherea implementării reglementărilor obligatorii de către statele membre, rolul CEJ în rezolvarea cazurilor de încălcare a dreptului comunitar.

MDC a debutat în domeniul ocupării forţei de muncă în 1997 şi s-a extins treptat la domeniul includerii sociale, pensiilor, îngrijirii, sănătăţii, învăţământului, mediului, imigrării şi azilului, devenind în acelaşi timp un instrument esenţial de accelerare a tranziţiei spre economia bazată pe cunoaştere şi a reformelor economice structurale.

 A sugera ca o integrare accentuata in Uniunea Europeana duce la pierderea suveranitatii tine de o retorica nationalista, golita de continut. Conceptul de suveranitate a evoluat continuu, trecand de la conceptia “traditionala”, asa cum a fost inteleasa dupa pacea de la Westphalia la o viziune nuantata, care presupune cele doua acceptiuni mentionate mai sus. Statele din cadrul UE nu isi pierd statutul juridic, ci, prin delegarea atributiilor, transfera o parte din competente la nivel supra-statal.

Subsidiaritatea joacă un rol important în complementarea eforturilor Uniunii şi a statelor membre evitându-se, astfel, eventualele conflicte sau suprapuneri şi potenţându-se realizările pe mai multe planuri. Subsidiaritatea poate contribui şi la evitarea centralismului birocratic, perceput ca venind dinspre Bruxelles.

Euroscepticismul hard presupune opozitia deschisa a unor partide nationale cu o platforma care se opune intregului proiect european asa cum este acesta constituit acum. Astfel de partide doresc retragerea statelor nationale din Uniunea Europeana sau disolutia acesteia si inversarea procesului integrarii.

Euroscepticismul soft implica in primul rand lipsa unor partide cu o platforma extremista si presupune, mai degraba, o viziune critica si rationala la adresa Uniunii, considerata birocratica si nedemocratica. Ideologia soft nu promoveaza ideea disolutiei, ci pe aceea a reformei in sectoare sau politici considerate disfunctionale. De exemplu, Norvegia nu a devenit membra a Uniunii Europene din cauza euroscepticismului răspândit si a opozitiei fata de politica de pescuit (considerata strategica), pe când Suedia, Danemarca şi Regatul Unit nu fac parte din zona euro, nefiind de acord cu politica monetara. În Suedia şi Regatul Unit, mai puţin de 30% din cetăţeni cred că ţările lor au beneficiat din aderarea la UE. Statistic vobind, romanii au (inca) cel mai ridicat nivel de incredere in institutiile UE.

Conceptul care se opune euroscepticismului este acela de “europenism”, si aici existand distinctii intre europenismul “functional” (mai putin axat pe ideea de integrare, orientat mai degraba spre ideea beneficiilor sectoriale) si europenismul “identitar” (sustinator al integrarii politice si evolutiei federale a Uniunii).

De asemenea, Presedintele Comisiei Europene a declarat ca din partea Comisiei au fost alocate fondur substantiale pentru programe specifice privind comunitatile de romi, dar Italia nu a solicitat niciodata accesul la aceste fonduri, spre deosebire de Spania, Bulgaria sau Romania. Spania este considerata de Baroso drept cel mai bun exemplu de succes al integrarii imigrantilor.

Asadar, colaborarea este esentiala pentru rezolvarea unor probleme de acest tip: in timp ce strategiile generale sunt europene, initiativa rezolvarii practice trebuie sa vina de la autoritatile locale.